Viaţa Culturală

Specific zonei este faptul că, atât portul popular, care se păstrează în special în satele din zona de munte și este purtat mai ales la sărbători, cât și dansurile sau celelalte obiceiuri sunt inspirate și au o legătură deosebit de strânsă cu elementele vieții cotidiene și mai ales cu natura înconjurătoare.

PORTUL POPULAR (ținuta veche, tradițională) - are doar două culori: alb și negru, care îl fac deosebit de elegant și sobru. Albul imaculat și discretele sclipiri aurii, realizate prin broderii de mare finețe, îi dau totodată o notă luminoasă și optimistă.

CASELE - încăperile conțin, ca obiecte decorative: ștergare viu colorate, cusute în casă și farfurii ("blide") sau căni ("cauce") înflorate, cu ornamentații inspirate din culorile câmpului în plină vară.

Dansurile au ritmul și mișcările inspirate de cursurile de apă care străbat zona: ÎNVÂRTITA - alternează legănările line cu învârtirile amețitoare, la fel cum în domoala curgere a râului Mureș se întâlnesc adesea vârtejuri periculoase.

CĂLUȘARUL - este un joc vijelios, asemenea torenților ce se rostogolesc pe coastele prăpăstioase ale dealurilor din jurul satului. Este un dans bărbătesc, specific sărbătorilor de iarnă, jucat de un grup de minimum 5 sau 7 bărbați. În perioada premergătoare Crăciunului, tinerii din sat sunt instruiți de un conducător ("vătaf"), care cunoaște bine jocul și care le va fi șef , întreaga perioadă cât vor colinda. Călușarii pornesc în prima zi de Crăciun și, timp de două zile, trec pe la casele tuturor gospodarilor. Dansul, executat de regulă în curte, este urmat de colinzi și urări de sărbători. Gazda îi cinstește cu țuică și, la plecare, le dăruiește un colac și o halcă de jambon ("pecie") afumat. A treia zi de Crăciun, mamele călușarilor pregătesc o masă îmbelșugată, la care sunt invitate fetele din sat și câteva familii tinere. Călușarii mai au obligația ca, din cele adunate în timpul colindatului, să organizeze petrecerea de Anul Nou (Revelionul) pentru toți tinerii din sat.

ȘEZĂTORILE și CLĂCILE - se practică acum din ce în ce mai rar. Erau specifice, în trecut, serilor lungi de iarnă. La casa unei gazde primitoare, de obicei o văduvă, se adunau femei și fete care își aduceau cu ele de lucru: torceau lână sau cânepă, croșetau, coseau, tricotau. Atmosfera era veselă, pentru că în timp ce lucrau, femeile spuneau snoave, ghicitori, povești sau cântau. De multe ori veneau și feciori din sat care aduceau lăutari și atunci se încingea o petrecere în toată regula.

STRIGAREA PESTE SAT - este un obicei specific primăverii și are loc, de obicei, în postul Paștelui. Fetele și feciorii satului urcau pe dealurile din preajmă, de unde rostogolesc la vale roți aprinse. De pe un deal pe altul se înfiripează dialoguri între grupuri, susținute în special prin strigături satirice care dezvăluie, nu o dată, fapte, apucături sau obiceiuri criticabile ale unor consăteni. În seara respectivă, însă, nimeni nu are voie să se supere. Strigarea peste sat este semn că natura revine la viață, că s-a terminat cu șezătorile din serile lungi de iarnă și că e momentul ca locul dansului și al cântecului să fie luat de muncile câmpului.