Prezentare generală, istoric, tradiții
Localitatea Geoagiu este situată la confluența cursului inferior al râului Geoagiu cu râul Mures, într-o depresiune formată din ultimele ramificații ale Munților Metaliferi. Din punct de vedere arheologic, localitatea Geoagiu este cunoscută prin vechea așezare dacică Germisara (Germi-fierbinte, sara-izvor) care se întindea în hotarul acestei localități și care a devenit sub romani „Thermae Germisara” sau “Germisara Cum Thermis”.
Mărturii asupra activității romane în această zonă sunt: drumul romanilor, urmele „termelor” precum și statuile descoperite aici și dedicate lui Aesculap și Hygeea. În anul 1506 localitatea Geoagiu a fost reședință de domeniu feudal, stăpânită și de domnitori ai Țării Românești: Radu cel Mare și Neagoe Basarab. În prezent, în zona acestor terme, funcționează Stațiunea balneoclimaterică situată la o altitudine de 350 m, într-o zonă de un impresionant zbucium geologic care explică formarea izvoarelor mezotermale (cca. 30°C). După primul război mondial 1914-1918, Geoagiu devine reședință de bază având în subordine 31 de sate. Fiecare dintre aceste sate păstrează amintiri ale trecutului mai mult sau mai puțin îndepărtat. Prin poziția sa, orașul Geoagiu se încadrează într-un climat temperat îndulcit, ca urmare a dispoziției rețelei de apă, creându-se un microclimat deosebit de favorabil culturii pomilor și chiar a unor specii pretențioase – migdalul, castanul comestibil, etc.
Istoric
Primele date privitoare la existența localității provin de pe vremea dacilor (mileniul I î.Hr.) și se datorează numeroaselor descoperiri arheologice făcute în zonă. Conform teoriilor mai multor istorici, numele de Germisara al castrului roman construit după cucerire (sec. II d. Hr.) este de origine dacă, castrul însuși fiind ridicat pe locul unei vechi cetăți dacice. GERMISARA însemna „apă caldă” (germi = caldură; sara = cădere de apă) și se referea la apele termale din zonă, cunoscute de daci și exploatate apoi, la un nivel superior, de romani. Prima mărturie scrisă despre Geoagiu datează din 1291, numele său apărând într-un document ca hotar pentru o moșie din Binținți (astăzi: satul Aurel Vlaicu). Începând din 1397, Geoagiu a devenit reședința unui mare domeniu feudal. Ultimul lui proprietar a fost Ioan Corvin, fiul lui Matei Corvin, care l-a deținut până în 1506, când domeniul a intrat în posesia regalității ungare. Un an mai târziu, la 5 decembrie 1507, a fost donat lui Radu cel Mare, domnitorul Țării Românești, soției sale Anca și fiului lor Vlad. În această perioadă, Geoagiu a crescut în importanță, anul 1510 aducându-i calificarea la rangul de Oppidum (târg), în care exista o curie (curte boierească). Din 1517 a revenit, pentru doar 14 ani, sub stăpânirea românească a lui Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești, care l-a administrat prin trimișii săi, boierii romani Horvat și Cioara. În această perioadă (anul 1528) a fost ridicată biserica ortodoxă din Geoagiu Suseni. În 1531, regele Ioan Zapolya a secularizat oppidum-ul Geoagiu ca avere mănăstirească și l-a donat, împreună cu 18 sate și cu, castelul din centrul localității, celui mai devotat conducător de oști al său, Kun Kocsard (Gothard de Ozsodolay). După unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, fostul domeniu feudal și câteva moșii învecinate au constituit Plasa Geoagiu. In iunie 2001, localitatea a fost ridicată la rang de oraș, fiind primul oraș înființat în România în mileniul III.
Așezare geografică
Orașul este așezat pe malul drept al râului Mureș, la o altitudine de 217 metri, într-o depresiune formată de ultimele ramificații ale Munților Metaliferi. Este străbătut de râul Geoagiu, a cărui vale se îngustează treptat spre izvoare, șerpuind printre versanți înalți de 400 – 700 m. Rețeaua hidrografică bogată (râurile Homorod, Geoagiu și Mureș), pădurile de stejar, fag și brad – în care se întâlnesc însă și meri, peri sau cireși sălbatici – contribuie la crearea unui climat aparte. Dar marea bogăție o constituie izvoarele de ape minerale carbogazoase și termale de la Băcâia și Geoagiu-Băi. Unitatea administrativ teritorială – Orașul Geoagiu, are o populație de 5049 de locuitori. Aproape jumătate sunt stabiliți în localitatea de reședință. Teritoriul administrativ se întinde pe o suprafață de 15.569 ha din care 14.589 ha extravilan și 980 ha intravilan. La Geoagiu se poate ajunge fie cu trenul, fie cu autoturismul : pe calea ferată, stația de destinație : Geoagiu-Haltă (opriri doar pentru personale); pentru accelerate sau trenuri rapide, stații de legatură sunt la Deva, Simeria, Orăștie, Teiuș, Alba-Iulia, Vințu de Jos ; pe șosea : din spre Deva, pe drumul județean Simeria – Rapolt – Geoagiu; pe DN7, din spre Deva prin Simeria și Orastie, sau din spre Alba-Iulia și Sebeș prin Vințu de Jos, până la intersecția Geoagiu-Haltă.
Vestigii
CASTRUL ROMAN
Ruinele castrului roman: situate în partea de vest a localității, la hotarul cu satul Cigmău, pe drumul județean Simeria – Geoagiu, reprezintă urmele unei vechi cetăți a dacilor, pe locul căreia a fost construit castrul roman Germisara. Castrul avea o importanță strategică deosebită în paza și apărarea drumului care ducea, pe malul drept al Mureșului, la Apulum (Alba Iulia). De altfel, nu departe, în nordul localității, el se intersecta cu „Drumul aurului”, ale cărui urme se mai văd și acum, drum care străbătea patrulaterul aurifer al Munților Apuseni pe ruta: Roșia Montană, Zlatna, Geoagiu, Săcărâmb. Castrul a fost unul din sediile Legiunii a XIII-a Gemina. În incintă și în vecinătatea sa, se mai găsesc încă fragmente de cărămizi cu inscripția: „LEG XIII GEM” ( Legio XIII Gemina) sau „N.S.B.” (Numero Singulariorum Britanicorum).
DRUMUL ROMANILOR
Urmele drumului pavat cu dale de piatră care ducea de la Geoagiu la Geoagiu-Băi și care se mai păstrează încă și astăzi, vorbesc elocvent despre o viață socială și chiar mondenă foarte activă pe aceste locuri, în timpul ocupației romane.
TERMELE ROMANE
În centrul stațiunii Geoagiu-Băi, acestea au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice făcute într-un mamelon de travertin numit „Dâmbul Romanilor”. În straturi succesive, se poate observa cum izvorul termal a fost folosit de către geto-daci chiar înainte de cucerirea romană. Romanii au mărit bazinul și au captat apa printr-o rețea de tuburi din teracotă, transportând-o astfel chiar până la castru, ca să o folosească în scăldători. Săpăturile arheologice au scos la iveală un excepțional tezaur din aur, care poate fi văzut la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva.
Biserici
Biserica ortodoxă din Geoagiu (sec.XV):
Capela romanică din Geoagiu – construită din piatră, în sec. XIII. Se spune că, a fost înălțată de cruciații care se întorceau de la Ierusalim. Este de un tip rar întâlnit: circulară, bolțită în calotă, cu ziduri groase și neregulate.
Biserica din Bozeș (sec.XV) – a fost construită din piatră, în sec. XVI, ulterior adăugându-i-se contraforți în exterior, pe latura de sud-est. Pictura naosului și altarului, realizată în sec. XVIII, se caracterizează prin verva narativă și o notă naivă, folclorică. Biserica are foarte multe icoane pe sticlă.
Obiceiuri și tradiții
Specific zonei este faptul că, atât portul popular, care se păstrează în special în satele din zona de munte și este purtat mai ales la sărbători, cât și dansurile sau celelalte obiceiuri sunt inspirate și au o legătură deosebit de strânsă cu elementele vieții cotidiene și mai ales cu natura înconjurătoare.
PORTUL POPULAR (ținuta veche, tradițională) – are doar două culori: alb și negru, care îl fac deosebit de elegant și sobru. Albul imaculat și discretele sclipiri aurii, realizate prin broderii de mare finețe, îi dau totodată o notă luminoasă și optimistă.
CASELE – încăperile conțin, ca obiecte decorative: ștergare viu colorate, cusute în casă și farfurii („blide”) sau căni („cauce”) înflorate, cu ornamentații inspirate din culorile câmpului în plină vară.
Dansurile au ritmul și mișcările inspirate de cursurile de apă care străbat zona: ÎNVÂRTITA – alternează legănările line cu învârtirile amețitoare, la fel cum în domoala curgere a râului Mureș se întâlnesc adesea vârtejuri periculoase.
CĂLUȘARUL – este un joc vijelios, asemenea torenților ce se rostogolesc pe coastele prăpăstioase ale dealurilor din jurul satului. Este un dans bărbătesc, specific sărbătorilor de iarnă, jucat de un grup de minimum 5 sau 7 bărbați. În perioada premergătoare Crăciunului, tinerii din sat sunt instruiți de un conducător („vătaf”), care cunoaște bine jocul și care le va fi șef , întreaga perioadă cât vor colinda. Călușarii pornesc în prima zi de Crăciun și, timp de două zile, trec pe la casele tuturor gospodarilor. Dansul, executat de regulă în curte, este urmat de colinzi și urări de sărbători. Gazda îi cinstește cu țuică și, la plecare, le dăruiește un colac și o halcă de jambon („pecie”) afumat. A treia zi de Crăciun, mamele călușarilor pregătesc o masă îmbelșugată, la care sunt invitate fetele din sat și câteva familii tinere. Călușarii mai au obligația ca, din cele adunate în timpul colindatului, să organizeze petrecerea de Anul Nou (Revelionul) pentru toți tinerii din sat.
ȘEZĂTORILE și CLĂCILE – se practică acum din ce în ce mai rar. Erau specifice, în trecut, serilor lungi de iarnă. La casa unei gazde primitoare, de obicei o văduvă, se adunau femei și fete care își aduceau cu ele de lucru: torceau lână sau cânepă, croșetau, coseau, tricotau. Atmosfera era veselă, pentru că în timp ce lucrau, femeile spuneau snoave, ghicitori, povești sau cântau. De multe ori veneau și feciori din sat care aduceau lăutari și atunci se încingea o petrecere în toată regula.
STRIGAREA PESTE SAT – este un obicei specific primăverii și are loc, de obicei, în postul Paștelui. Fetele și feciorii satului urcau pe dealurile din preajmă, de unde rostogolesc la vale roți aprinse. De pe un deal pe altul se înfiripează dialoguri între grupuri, susținute în special prin strigături satirice care dezvăluie, nu o dată, fapte, apucături sau obiceiuri criticabile ale unor consăteni. În seara respectivă, însă, nimeni nu are voie să se supere. Strigarea peste sat este semn că natura revine la viață, că s-a terminat cu șezătorile din serile lungi de iarnă și că e momentul ca locul dansului și al cântecului să fie luat de muncile câmpului.
