Istoric

Primele date privitoare la existența localității provin de pe vremea dacilor (mileniul I î.Hr.) și se datorează numeroaselor descoperiri arheologice făcute în zonă. Conform teoriilor mai multor istorici, numele de Germisara al castrului roman construit după cucerire (sec. II d. Hr.) este de origine dacă, castrul însuși fiind ridicat pe locul unei vechi cetăți dacice. GERMISARA însemna "apă caldă" (germi = caldură; sara = cădere de apă) și se referea la apele termale din zonă, cunoscute de daci și exploatate apoi, la un nivel superior, de romani. Prima mărturie scrisă despre Geoagiu datează din 1291, numele său apărând într-un document ca hotar pentru o moșie din Binținți (astăzi: satul Aurel Vlaicu). Începând din 1397, Geoagiu a devenit reședința unui mare domeniu feudal. Ultimul lui proprietar a fost Ioan Corvin, fiul lui Matei Corvin, care l-a deținut până în 1506, când domeniul a intrat în posesia regalității ungare. Un an mai târziu, la 5 decembrie 1507, a fost donat lui Radu cel Mare, domnitorul Țării Românești, soției sale Anca și fiului lor Vlad. În această perioadă, Geoagiu a crescut în importanță, anul 1510 aducându-i calificarea la rangul de Oppidum (târg), în care exista o curie (curte boierească). Din 1517 a revenit, pentru doar 14 ani, sub stăpânirea românească a lui Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești, care l-a administrat prin trimișii săi, boierii romani Horvat și Cioara. În această perioadă (anul 1528) a fost ridicată biserica ortodoxă din Geoagiu Suseni. În 1531, regele Ioan Zapolya a secularizat oppidum-ul Geoagiu ca avere mănăstirească și l-a donat, împreună cu 18 sate și cu, castelul din centrul localității, celui mai devotat conducător de oști al său, Kun Kocsard (Gothard de Ozsodolay). După unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, fostul domeniu feudal și câteva moșii învecinate au constituit Plasa Geoagiu. In iunie 2001, localitatea a fost ridicată la rang de oraș, fiind primul oraș înființat în România în mileniul III.