Geoagiu-Băi

Geoagiu-Bai statiune balneara declarata de interes national: 57.68 ha

366 locuitori

Calitățile curative ale apelor termale de la Geoagiu-Băi sunt cunoscute din antichitate. Dacii i-au spus localității: GERMISARA (germi - cald, fierbinte ; sara - apă), iar după colonizare (sec. II d. Hr.) romanii au numit-o: Thermae Dodonae.

Sursa folosită de geto-daci a fost descoperită de arheologi în centrul unui mamelon de travertin numit "Dâmbul Romanilor". Romanii au amenajat izvorul și au mărit bazinul, captând apa printr-o rețea de tuburi din teracotă, pe care se deslușește marca lui Lucretius Aquila, conducător al Legiunii a XIII-a Gemina, cantonată, după cum se știe, în castrul de la Apulum (Alba Iulia) și în împrejurimi. Urmele construcțiilor balneare romane de la Geoagiu explică menționarea localității Germisara în "Tabula Pentingeriana", ca fiind în apropiere de Ulpia Traiana, pe marele drum imperial către capitala Sarmizegetusa. Din epoca feudală primele mențiuni se datorează călătorului italian - Andreea Gromo, care semnala refacerea băilor la mijlocul secolului XVI de către Regina Isabella, soția lui Ioan Sigismund Zapolya, Regele Ungariei. Între 1656-1658, pastorul german Conrad Iacob Hilterbrandt a vizitat băile și le-a descris în jurnalul său astfel: "Acolo unde cădea apa cu repeziciune se afla sus o stâncă îngustă de piatră, unde puteau ședea două persoane spate la spate, iar jos era un spațiu mare, în formă de dreptunghi, în care se putea înota, cu apa până aproape de gât". Utilizarea băilor a devenit sistematică la începutul secolului XX, când au fost amenajate primele unități balneare : hoteluri, vile, bazine, băi în spații acoperite, băi de nămol etc.